Patrimoniul pierdut al Aradului

 

Niciun oraș nu rămâne la fel de-a lungul istoriei. Schimbarea este naturală și de multe ori duce la pierderea unor clădiri care astăzi ar fi devenit locuri de importanță capitală. Abia după cel de-al Doilea Război Mondial se manifestă un interes pentru menținerea cât mai aproape de forma originală a cartierele vechi din orașele mari și mici.

Să facem pasul direct înspre Arad. Multă vreme am crezut că imaginea pe care o avem astăzi despre oraș se potrivește cu cea din perioada 1890-1920, epoca de maximă originalitate și proiectare. Plimbându-te prin centru vezi o radiografie completă și când dai de vreun bloc comunist sau casă simplă, știi că începe o nouă etapă istorică.

Recunoaștem unele schimbări dramatice. Capela Sf Florian de lângă Turnul de apă dispare prin anii 1970. Casa neogotică, hotelul Wien Stadt, casa turcească, casa compozitorului austriac de pe Tribunul Dobra, sediul administrativ ASTRA sunt doar câteva mari exemple dispărute înainte sau după 1989. Golurile cele mai bine recunoscute.

O diferență interesantă a pierderilor ține și de înlocuitori. Din imagini vechi știm că palatul Bohuș, Szantay sau al Băncii Naționale au fost ridicate pe fundațiile unor clădiri mai vechi. Înainte era altceva, demolat pentru a face loc unei clădiri impunătoare, recunoscute astăzi drept monument istoric. În cazurile mai recente deasupra fundațiilor se înalță blocurile regimului comunist sau rămân terenuri virane și lipsite de simț estetic.

Descoperirea constă în faptul că asta nu este tot. Cine ia la pas strada Tudor Vladimirescu mergând înspre Podgoria va descoperi oprirea bruscă a edificiilor vechi. Situația e similară și pe strada paralelă Ștefan Augustin Doinaș. E mult mai vizibilă pe bulevardul Revoluției, mai ales apropiindu-te de Podgoria, unde alternează câteva case vechi cu blocurile mari comuniste.

Asta înseamnă că orașul vechi, al anilor 1880-1920 a fost mai întins, a avut străzi mai lungi, trunchiate, dărâmate pentru a face loc noilor utopii. Este mai degrabă o concluzie provenită din observație directă nu dintr-o cercetare a planurilor urbane. Nu poate fi negat tiparul care se oprește brusc, semn al unei intervenții indiferente față de trama urbană.

În urmă cu mulți ani găsisem pe Facebook o postare cu fotografii ale Căii Aurel Vlaicu, dincolo de piața UTA. Erau fotografii ale caselor vechi demolate pentru a permite construcția blocurilor pe care le vedem cu ochii noștri. S-au găsit suficiente argumente pentru a fi puse la pământ, dar realitatea dispariției nu poate fi pusă sub semnul întrebării.

O altă fotografie memorabilă este cea a unor prizonieri sârbi duși dinspre gară înspre cetate unde urmau să fie internați ca prizonieri de război în 1914. Se văd clădirile de pe colțul străzii Bihorului, încă în picioare. Se mai vede un șir de case pe locul unde astăzi este pasajul ce urcă înspre Micălaca. Iar acolo se vedea o clădire parter cu acoperiș în stil bulb cum nu se găsește în oraș. Totul pierdut în ceața istoriei recente.

Un al doilea fenomen se manifestă pe străduțele discrete ale orașului. Acolo se găsesc mai degrabă fronturi de case unite, semn că ne aflăm aproape de nucleul orașului. Ceea ce poate observa și cineva care nu studiază serios probleme de arhitectură e următorul lucru. Unele clădiri se aseamănă cu cele din centru, au ornamente, efigii pe fațadă semn al perioadei în care au fost construite. Altele arată la fel de orice casă țărănească din vreun sat al județului.

Pentru o vreme am legat acest aspect pur și simplu de extinderea orașului. Pur și simplu sunt case ridicate probabil după 1950 în stilul epocii. Prea târziu m-am gândit la posibilitatea ca și acestea să fi fost cândva case vechi, renovate. Dar lucrările de refaceri se făceau după un buget redus sau într-o epocă ce nu mai aprecia artificiile extravagante. Vedem exemple în școala de lângă Casa națională din Pârneava sau la școala de pe strada Episcopiei care și-a pierdut elementele exterioare.

Povestea urbană a Aradului devine astfel mai complexă și puțin mai deprimantă. Am pierdut mai mult decât ne-am fi așteptat. Încă există străzi întregi care par smulse din vederile vechi. Orașul n-a trecut printr-un vast proces de sistematizare care să radă cartiere întregi. Avem o resursă arhitecturală generoasă și slab exploatată.

Dincolo de acestea, rămâne orașul invizibil. Clădirile fantomatice care au dispărut sau au fost renovate pierzându-și identitatea primară. Pomenirea le-a fost uitată, însăși locul în care au existat cândva a căpătat un nume și scop nou. E o regulă nescrisă a timpului care nu poate trece fără să șteargă ceea ce se uită. Acesta poate fi și un îndemn la a păstra și a îngriji ceea ce a rămas ca să nu fim noi cei care ne facem vinovați de dispariția frumosului ce ne-a fost dat înspre îngrijire.

Pe viitor, vom încerca să privim mai atent la unele modificări care au afectat Aradul...