O istorie prescurtată a palatelor arădene

 Privind înspre patrimoniul arhitectural arădean e greu să eviți (și de fapt, n-ar fi indicat) mulțimea clădirilor de mari dimensiuni, ridicate în special în centrul orașului și care vorbesc despre o epocă trecută. În limbajul uzual ne referim la ele ca palate, câteva dintre ele au căpătat o recunoaștere parțială și pot fi identificate după numele proprietarilor, deși nu găsim prea multe informații pe mai departe.

În următoarele rânduri voi încerca o scurtă trecere în revistă a apariției acestor clădiri, palate, care sunt parte a cotidianului arădean și care ar putea fi integrate nu numai în circuitul turistic al orașului, ci și într-o încercare de recâștigare a memoriei urbane.

Ideea de palat nu trebuie neapărat să ne ducă cu gândul la nobilime sau regalitate. Ea ține în primul rând de conducere și începând din Evul Mediu a ajuns să nu țină numai de persoanele cu sânge albastru, ci de oameni aleși special pentru a duce la îndeplinire această funcție. Nu ne miră că primăriile sunt palate civice așa cum am descoperit într-o altă postare. Și de asemenea originea vine tot din Italia statelor fărămițate în care era nevoie de o administrare directă a afacerilor locale.

Am început în așa fel pentru că primele palate din orașul Arad, dar și din aria lărgită a Transilvaniei sunt cele construite de către entități colective. În primul rând statul își demonstrează puterea prin ridicarea de clădiri civice, dar și biserica copiază același tipar. Firește alături de aceștia apar marii magnați care sunt suficient de bogați încât să-și zidească edificii în centrele orașelor.

Unele din primele exemple despre care putem vorbi, dintr-o cronologie fragmentară, se găsesc în cele mai mari orașe din zonă. Ne aducem aminte de Palatul principilor din Alba Iulia cu o vechime ce depășește secolul al XVI-lea sau de Palatul Apor, care este edificat un secol mai târziu. Se pot găsi și alte exemple însă ne-am depărta și mai mult de subiectul acestei postări.

 

Patrimoniul este îmbogățit odată cu integrarea Transilvaniei și celorlalte provincii în Imperiul Habsburgic și reorganizarea acestui ținut. Un aflux economic produs de această schimbare aduce remodelarea totală a localităților principale. Și permite un prim val de clădiri monumentale.

Turistul poate vedea de exemplu Palatul baroc din Timișoara (1754), Palatul episcopal din Oradea (1776) sau exemple private precum Palatul Banffy (1785) și Teleki (1795) din Cluj sau Bruckenthal (1778) din Sibiu. Pe lângă acestea mai apar și altele dar le putem păstra pe acestea drept etalon.

 

O primă clădire arădeană care ar putea purta acest titlu nu mai există. A fost distrusă înainte de a fi valorificată cultural. Este vorba de prima primărie a orașului demolată după anii 1870 de îndată ce noul palat administrativ i-a luat locul. Nu impresiona atât de mult prin dimensiuni, dar era semnificativ mai mare decât alte construcții civile și se încadra în acest prim val de dezvoltare a infrastructurii provinciei.

Ceea ce încă putem vedea cu ochii noștri este prima clădire care a rămas în picioare până în ziua de astăzi, Palatul Comitatului, care servise drept centru administrativ al regiunii și care se găsește pe bulevardul Revoluției. Conform surselor a fost ridicată în anul 1821 într-un stil eclectic auster.

 

Urmează o pauză prelungită în cazul construcților de mari dimensiuni cauzată de statutul orașului, de tulburări politice și economice. În anul 1871 se construiește clădirea pereche a Palatului Prefecturii completând partea finală a corso-ului. Mai apoi, în 1877, putem să ne mândrim cu un nou edificiu de mari proporții, Palatul Administrativ a cărui poveste a fost deja relatată într-o altă postare.

 

Ca semn al dezvoltării orașului întâlnim unele construcții care sunt încadrate uneori la această categorie a palatelor. Peste doi ani, la colțul străzilor Eminescu și Episcopiei răsare Palatul episcopal ortodox. În 1886 este construit pe strada Blaga, Palatul Poștelor deși nu se poate compara cu clădirile ce au aparținut aceleiași instituții din Oradea sau Cluj.

 

Un aspect interesant este apariția primelor palate private. Unele surse dau anul 1880 ca an în care a fost finalizat Palatul Andrenyi de pe bulevard. Nu suntem siguri că forma actuală este cea originală, dar adevărul este că ne bazăm pe fragmente. Un alt palat important este cel al magnatului Herman Gyula astăzi lipit de catedrala romano-catolică și terminat undeva înainte de 1885.

 

Această primă parte este scrisă sub semnul fluidității. Din lipsa documentării este posibil ca să existe și alte clădiri construite în perioada de dinainte anilor 80. Mai ales în zona bulevardului până la Teatru se încadrează unele case ce ar putea purta titlul de palat însă care rămân ascunse pentru moment.

 

Deceniul 90 schimbă complet fața străzii principale și nu numai. În piața Avram Iancu știm de construcția Palatului Palugyi în anul 1892. În același an, pe malul Mureșului se încheie construcția spectaculosului Palat de Justiție, care îmbina splendoarea și spaima. Tot de atunci arădenii s-au obișnuit cu silueta gigantică a palatului Neuman fixat la colțul străzilor Revoluției și Horea.

 

Peste doi ani este finalizat de cealaltă parte a bulevardului Palatul Cenad, ca sediu al căilor ferate maghiare. Ultimul palat de mari dimensiuni care întregește panorama spectaculoasă a Pieței Primăriei este Palatul Trezoreriei, terminat în anul 1895. La finele acestei prime etape Aradul avea construcții atât civile cât și particulare care dădeau mărturie despre avansul economic al orașului.

 

Odată cu intrarea în noul secol, lucrurile se schimbă. Este o perioadă de progres continuu pentru oraș, iar noul capital permite ca munca de înfrumusețare să se accelereze. Mănușă vine apariția unui nou stil arhitectural preluat atât de către marii arhitecți cât și de comanditarii ce voiau să țină pasul cu moda din alte orașe ale Imperiului. Secessionul va schimba fața orașului și va aduce exemplare care vor pune Aradul pe harta mondială a frumosului.

Din lista compilată de-a lungul anilor, putem enumera douăzeci și cinci de palate construite între 1900-1916 și care ar putea reprezenta cartea de vizită a orașului. Acestea sunt cele în dreptul cărora se poate așeza un nume și o dată a construcției. Lângă ele se mai adaugă alte câteva construcții anonime despre care vom vorbi altdată. Fiind o trecere în revistă fugitivă nu le vom lua la rând, ci voi menționa categoriile în care se încadrează.

Din acest moment majoritatea construcțiilor sunt private. Denumirea obișnuită ar fi cea de casă de raport. Palatele anilor 1900 nu sunt asemenea unor reședințe princiare, precum Peleșul sau Schonbrunn. Reprezintă construcții de proporții în care se găsește reședința proprietarului, însă celelalte apartamente sunt date în chirie. La parter și nu numai se găsesc magazine și afaceri private. Dacă se permite comparația, sunt niște malluri, elegante și avangardiste.

Prima astfel de construcție este palatul farmacistului Foldes Kelemen de la intersecția străzilor Eminescu și Cicio-Pop, finalizat în anul 1900. Un alt edificiu ar fi Palatul Kohn, opera a lui Szantay Lajos din 1905. Palatul Sârbesc a servit drept sediu al vieții culturale a acestei minorități naționale din Arad.

 

Trebuie să reiau și această idee pe care am mai notat, și anume că acest sfert de veac a dat ocazia unor artiști desăvârșiți să-și pună la dispoziție talentul lăsând în urmă o moștenire care ar trebui prețuită mult mai mult. Am mai scris despre aceste edificii, dar nu pot să nu menționez clădiri precum Palatul Szantay, Bohuș sau Jakabffyi care ne iau ochii și astăzi, deși unele rămân încă nerenovate.

 

Se construiesc și clădiri aparținând statului sau unor instituții. Palatul episcopal luteran din apropierea Bisericii Roșii, cele două ziare românești, Tribuna și Românul, își desfășoară activitatea în clădiri ridicate în acest scop. Banca Națională este înzestrată cu un superb edificiu pe bulevard. Puțin mai departe este ridicat un Palat Agricol mai ușor de recunoscut drept sediu al Bibliotecii Județene.

 

Sfârșitul epocii de prosperitate e marcat de două proiecte curajoase și esențiale pentru identitatea orașului. Primul, este edificarea Palatului Cultural, emblemă a Aradului chiar cu un an înainte de dezlănțuirea Primului Război Mondial. Într-un fel reprezintă ultima notă din simfonia arhitecturală a palatelor arădene.

 

Cel de-al doilea edificiu este unul care se strecoară în umbră, deși are o vizibilitate extraordinară. Este vorba de Palatul CFR, astăzi sediu al liceului cu același nume. Așezat în Piața Podgoria era semn că orașul se extindea și în curând va depăși cercul în care și-a început existența. Dar în loc să fie cap de perspectivă, a fost marginalizat. Mai întâi s-a lipit un bloc de un colț al său. Mai apoi noua catedrală ortodoxă i-a luat fața. Era un semn al sfârșitului unei epoci din istoria Aradului.

 

Palatele arădene reprezintă o pagină fascinantă din trecutul local, o comoară nedezgropată care încă așteaptă să-și spună întreaga poveste. Sunt o dovadă a bunului gust și prosperității de care s-a bucurat orașul. O delectare a ochilor chiar în condițiile în care unele se află într-o stare degradată. Și ar fi păcat să nu le aducem în viitor. 

*toate fotografiile sunt realizate de mine

*informațiile minimale legate de anii de construcție au fost preluate de pe Wikipedia.org