Casa Națională, un simbol uitat

                        

Secolul al XIX-lea a fost numit de mulți cercetători ai istoriei drept secolul națiunilor. Parcă pentru a dovedi corectitudinea acestui supranume, chiar la jumătatea sa a fost declanșată cea mai mare revoltă a popoarelor împotriva sistemelor opresive în care au fost închise de lideri autoritari și forța armată.

Europa centrală, de est și de sud era apăsată sub povara medievală a ordinii imperiale. Marele regat polonez a fost tocat de Rusia care înainta asemenea unui tăvălug înspre Balcani. Mare parte din centru se afla sub conducerea dinastiei din Viena, iar Balcanii au trăit generații întregi sub biciul pașalelor.

Sub impulsul violentei Revoluții franceze din 1789 și a domniei militariste a lui Napoleon acea ordine a început să tremure. Totul a început cu Imperiul Otoman, omul bolnav al Europei. Serbia a fost printre primele țări care au devenit independente. Mai târziu, Grecia și-a recuperat ființa națională. După 1878 România devenea independentă, iar Bulgaria autonomă.

Toate aceste schimbări pe hartă, la care se adaugă reunificarea italiană și germană au produs un ecou puternic în interiorul celorlalte națiuni prinse în alte entități lărgite. Mișcările naționale puteau fi la fel de vechi ca și cele care deja obținuseră independența, dar rămăseseră la fel de fidele idealurilor lor. În cazul altor națiuni dorința era de a aduce laolaltă etnici aflați sub stăpânirea unor alte puteri.

Cultura a jucat un rol crucial în această luptă pentru independență, ambele tabere fiind conștiente de puterea memoriei și tradiției. Fiecare imperiu a căutat să asimileze populațiile ocupate, fie că vorbim despre romanizare sau rusificare de-a lungul secolelor. Și pentru aceasta era nevoie ca să se păstreze vii acele elemente ce asigurau legătura cu identitatea națională.

Aceasta se realiza prin readucerea la viață a tradițiilor vechi, așezarea lor într-un canon sau producția de noi opere artistice care să se adauge culturii naționale. Pe lângă aspectul cultural, un rol l-a jucat și componenta religioasă ca alt pilon de separație și sursă de conduită morală.

În Transilvania se contura deja o tradiție a instituțiilor de cultură și educație care să răspundă nevoilor populației românești. Asociația Astra, diverse alte organizații și rețeaua de instituții laice și bisericești făceau eforturi importante pentru a menține specificul național românesc. Pe cât era posibil, aceștia încercau să lase în urmă o moștenire durabilă și vizibilă.

Palatul Astra din Sibiu

Aradul a reprezentat o localitate în care cultura românească a prosperat și a oferit vârfuri de lance în contextul idealului național. Acești lideri au făcut tot posibilul să se conecteze la rețelele extinse din Ardeal, dar și de peste Carpați din statul român.

Aceeași formatori de opinie au ajuns la concluzia că era nevoie de o clădire care să asigure un spațiu locativ în care să fie exprimată liber și direct identitatea românească. Lipsa unei platforme financiare solide a încetinit inițiativele, dar pe măsură ce această problemă a fost depășită, visul a fost mai aproape să devină realitate. Și a fost materializată în ceea ce s-a numit în epocă Casa Națională.

Conceptul era simplu și exprimat în însăși denumirea locației. Nu era singura astfel de clădiri, alte case naționale fiind ridicate în alte orașe transilvănene. Scopul era de a aduce împreună membri ai populației românești și a-i expune la ideile despre tradițiile și identitatea națională.

În spatele proiectului s-au aflat în primul rând directorul Băncii Victoria, Nicolae Oncu și învățătorul Nicolae Ștefu, în același timp ziarist. Ei au propus înființarea unui comitet care să se ocupe cu ridicarea clădirii și cu strângerea de fonduri pentru acest proces. Alături de ei se va remarca și figura lui Sava Raicu, un alt om al cifrelor care s-a dedicat în același timp cauzei naționale.

Locația a fost în actualul cartier Pârneava, unde populația era majoritar românească, chiar dacă este situat într-o zonă mai retrasă a orașului. Să ținem cont că în acea perioadă limitele orașului erau cu mult reduse excluzând până și Micălaca sau Aradu Nou, comune de sine stătătoare până după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial.

După cum am menționat, bugetul construcției a fost obținut prin chetă publică, contribuțiile reușind să asigure toate cele necesare pentru realizarea clădirii. Cărămizile din care a fost înălțată Casa au fost produse la fabrica de cărămizi din Ceala, deschisă în anul 1869. O altă mărturie arată că transportul acestora a fost realizat cu atelajele localnicilor care au dat o mână de ajutor în procesul de edificare.

Chiar lângă Casa Națională a fost deschis un local de școală încă din 1822 la care preda Nicolae Ștefu în acea perioadă. Actualul edificiu a fost ridicat în anul 1890 probabil tot din contribuția unor donatori generoși. Conform imaginilor de epocă, deasupra intrării se găsea un mic turnuleț decorativ care în timp a fost eliminat. Ambele clădiri au fost importante pentru cultura românească de dinainte de 1918 dar și după acel an.

Inaugurarea Casei Naționale s-a desfășurat pe data de 12 octombrie 1902 într-o atmosferă de sărbătoare. Fusese aleasă o zi de duminică pentru a ușura desfășurarea unui serviciu religios de sfințire a clădirii și a putea avea o audiență semnificativă. Ca fapt divers interesant, în aceeași zi a fost inaugurată statuia lui Matia Corvin din Cluj, un reper al orașului de pe Someș până astăzi.

Despre serbarea din Arad avem mărturia directă a ziarului Tribuna care a raportat de la fața locului. În primul rând se menționează prezența unui număr semnificativ de români, fără a se ține cont de statutul social sau de vârstă. Printre invitați s-a aflat și Milan Tabacovici, arhitectul care a proiectat clădirea. Episcopul Roman Ciorogariu a oficiat slujba de sfințire și a ținut o predică în care a vorbit despre virtutea dragostei.

Corul seminarului teologic sub îndrumarea profesorului Lugojan a cântat mai multe cântări. S-au mai ținut discursuri, cel al lui Nicolae Oncu fiind transcris integral în cadrul ziarului, s-au rostit mulțumiri. Odată cu încheierea secțiunii oficiale a serbării s-a trecut la partea socială. Autorul articolul apreciază ținuta țăranilor prezenți, îmbrăcați ca la Paști. După ora 20 a început o petrecere a meseriașilor ce a ținut până la miezul nopții, subliniindu-se și faptul că sala era iluminată electric.

Din acel moment clădirea își intră în funcție și pentru perioada următoare va deveni cu adevărat centrul cultural românesc al orașului. Înăuntrul ei se vor desfășura nenumărate manifestări culturale. Se vor ține serbările școlii din apropiere, se vor juca piese de teatru ale trupei de diletanți din cartier, se vor ține concerte corale și multe alte activități cu rol educativ.

Într-o monografie apărută în anul 1928, profesorul Moise Coralov vorbește mai ales de partea recreativă și socială pe care o putea oferi clădirea:  „În «Casa Naţională» se adună la dans (joc) în toate Duminicile, afară de post, tineretul din Pârneava. Fetele stau împrejur şi feciorii la mijloc. Fetele dansează cu capul gol, nevestele cu broboadă (cârpă) în cap, iar feciorii şi bărbaţii cu pălărie. Feciorul face semn cu capul fetei alese, o ia de mână, sau o strigă pe nume. Dansul se începe cam la 2-3 ore a.m. şi durează până spre amurgul serei. Dansurile pârnăvenilor sunt: mărunta, lunga, ardeleana, pe picior și sârba. Câte 2-3 lăutari cu violină (higyegye) și unul cu vioară mare (broancă) le cântă melodii poporale. Când voia bună crește, ei chiuie și încep cu strigături.”

Dincolo de aceste evenimente cu iz festiv, Casa a jucat și rol de întâlnire în câteva momente epocale. La începutul anului 1911, pe baza unor decizii care propuneau o politică de maghiarizare generalizată susținute de primul-ministru Khuen-Hedervary, a fost convocată o întrunire a populației românești în interiorul clădirii de pe strada Dorobanți, cu rol de consfătuire și protest.

Peste un an, în februarie 1912, Casa a fost din nou arhiplină, românii fiind convocați la o mare serbare a plugarilor din Pârneava, răspunsul fiind unul surprinzător de pozitiv. O ultimă astfel de manifestare s-a petrecut în același an cu ocazia vizitei lui Aurel Vlaicu și a demonstrației de zbor din pădurea Ceala. Cu o zi înainte de sosirea pionierului aviației românești, Casa a fost iarăși arhiplină pentru a anticipa evenimentul istoric.

Aceste câteva crâmpeie de istorie dovedesc importanța pe care a jucat-o Casa Națională atât în cadrul cartierului Pârneava, dar și pentru populația românească din împrejurimi, inclusiv din satele limitrofe Aradului. Clădirea și-a păstrat rolul educativ și în epoca interbelică. Odată cu instaurarea regimului comunist denumirea i-a fost schimbată în Casa Pușkin, rămânând un loc pentru întruniri culturale.

Conform datelor disponibile online, după 1990 clădirea a intrat în proprietatea Bisericii Ortodoxe care a închiriat-o unui investitor. După unele cercetări pe Facebook, se pare că de doisprezece ani Casa este restaurant și locație pentru nunți și alte evenimente. Este de apreciat faptul că până în prezent trăsăturile distincte ale clădirii nu au fost alterate.

Chiar și în aceste condiții, este o clădire prea valoroasă pentru a dispărea din conștiința publică arădeană fiind parte din istoria orașului. Poate fi precizat că nu face parte din Lista Monumentelor Istorice, ceea ce o face mai greu de reperat. Ar putea fi integrată într-un circuit turistic sau măcar în ghidurile care promovează arhitectura orașului. Orice pentru a nu șterge memoria celor care au muncit din greu pentru construcția unui astfel de local.

 

Surse:

Lanevschi Gheroghe, Ujj Janos, Arad. Patrimoniu cultural construit, Brumar, 2008

Ujj Janos, File din istoria urbanizării orașului, Arad: Gutenberg Univers, 2011

Virgiliu Bradin, Sava Raicu. Finanțist de elită în lumea bancară din Austro-Ungaria; Arad: Promun, 2012

Moise Coralov, Monografia circumscripției Pârneava a orașului Arad. Viața și obiceiurile țăranilor români din circumscripția III, Arad, 1928

Ziarul Tribuna, nr 181, 1902

 https://bibliotecaarad.ro/casa-nationala-arad-str-dorobantilor-nr-39-41/ 

„Harta Europei în 1861 — autor original: Alphathon; modificări: Furfur. Sursă: Wikimedia Commons — Europa_1861.svg. Licență: Creative Commons Attribution-ShareAlike 4.0 International (CC BY-SA 4.0). Link fișier