Clădirile anului 1848 în Arad (și nu numai)
Anul 1848 poate fi asemănat cu o vâlvătaie care a cuprins un întreg continent sau ca un potop care s-a revărsat de-a lungul a zeci de țări declanșând o puternică reacție față de regimul instaurat după înfrângerea finală a lui Napoleon și fondarea Sfintei Alianțe. Multe erau nemulțumirile și variate, cântate și scandate în limbile națiunilor. Pe lângă curajul și efortul făcut de acești revoluționari, mulți oameni simpli, unii parte a elitei naționale rămâne răspunsul brutal al stăpânilor de imperii care au făcut tot posibilul să mențină realitățile de dinainte de cutremur.
Pe plan local lucrurile au fost mai complicate. Întreaga
Transilvanie se afla pe o falie, văzută ca o necesitate istorică atât pentru
națiunea română cât și pentru cea maghiară. Acest articol se va concentra în
special pe moștenirea patrimonială a acestui eveniment și pe consecințele sale,
nu atât pe problemele și motivațiile ce au cauzat anumite decizii luate de
liderii revoluționari. La fel de important de menționat e faptul că ne vom
concentra în special pe Arad și istoria clădirilor.
Primul obiectiv este unul colectiv și anume piața
Avram Iancu. Să ținem cont că în anul 1848 orașul era mult mai redus ca
teritoriu, limitele fiind undeva în apropiere de Podgoria și strada Andrei
Șaguna, cu Aradu Nou ca o așezare separată. În acest context, piața juca rolul
pe care îl joacă astăzi Piața Primăriei ca principal loc de întâlnire și de
exprimare civică. Iar în momentul în care veștile despre revoluția începută la
Pesta ajung în Arad, mulțimile se strâng și așteaptă desfășurarea
evenimentelor. Pe atunci veștile soseau pe calea poștalioanelor așa că răbdarea
era necesară, iar zvonurile reprezentau un pericol real.
O clădire importantă este Teatrul vechi, singurul
spațiu artistic deschis în acele zile. Pe data de 17 martie 1848 urma să se
joace piesa de teatru Don Cezar de Bazan, însă reprezentația a fost întreruptă
de publicul care cerea să se audă cererile revoluționarilor maghiari.
Directorul a refuzat să-i asculte, însă nici actorii nu au urcat pe scenă. Un
grup de tineri au preluat inițiativa și au citit doleanțele tipărite. După
acest moment majoritatea spectatorilor au plecat revenind în piața Avram Iancu
prinși de fervoarea evenimentelor.
Cu siguranță cel mai important edificiu din oraș era
cetatea austriacă. Chiar dacă pentru o perioadă revoluționarii maghiari preiau
controlul asupra orașului civil, ei nu reușesc să pună mâna pe fortificația în
care se afla garnizoana habsburgică. Acest eșec va rezulta într-un ghimpe în
coasta revoluționarilor aflați sub tirul bombardamentelor și permanenta
amenințare a unui atac prin învăluire. Cetatea se află sub asediu și au loc
tentative de ocupare soldate cu eșecuri. Ea va juca un alt rol la finele conflictului.
Un alt obiectiv important este Casa cu lacăt, una din
clădirile așezate în apropierea centrului de atunci. Cunoaștem puțin mai bine
rolul jucat după încheierea conflictului. Odată ce pacea a fost reinstaurată și
administrația imperială a preluat controlul, clădirea a devenit sediul poliției
secrete, în temnițele sale zăcând mulți dintre revoluționarii de odinioară.
O altă amintire este păstrată în pereții a două
clădiri cu vechime a Aradului. După cum scrisesem mai devreme, orașul a fost
supus unui bombardament constant din interiorul cetății. Au rămas urme ale
acestui asalt chiar și la aproape o sută optzeci de ani de la desfășurarea sa.
Pe unul din pereții Preparandiei este încastrată o ghiulea de tun de la 1848.
Mai impresionant este memorial întipărit pe unul din pereții casei Beller din
Aradu Nou, numărând șaptesprezece ghiulele așezate într-o formă piramidală.
După cum bine știm din istorie revoluția este înfrântă
în Transilvania prin unirea forțelor imperiale. Austriecii țin piept celor două
națiuni în revoltă. În sprijinul lor vine armata Rusiei țariste, gata să
susțină pe mai departe politica opresivă și de dominare a națiunilor mai mici. Odată
cu sfârșitul mișcării capii militari ai acestei sunt arestați și judecați. Sunt
închiși în cetatea Aradului și mai apoi executați în perimetrul acesteia. Locul
este marcat de un monument, un mic obelisc ridicat în anul 1881 în zona
Subcetate.
O casă care este legată de amintirea unuia dintre
aceștia se găsește pe străduța Tribunul Axente. Este o nestemată istorică fiind
păstrată neschimbată de la ridicarea ei undeva prin secolul al XVIII-lea.
Recunoscută drept casa Damjanich, a fost în proprietatea soției acestuia,
Emilia Csernovics, pe care o vom reîntâlni puțin mai târziu.
Memoria anului 1848 și înfrângerea revoluției a fost
păstrată vie de către administrația maghiară. Ratând cu doi ani ocazia de a
comemora 40 de ani de la desfășurarea evenimentelor, în anul 1890 este
inaugurată o statuie ce amintește despre acel eveniment. Amplasată inițial în
piața Avram Iancu a fost demontată în perioada interbelică, iar din 2004 este
așezată în Piața Reconcilierii având ca contrapunct o statuie recentă ce îi
reprezintă pe revoluționarii români pașoptiști.
De asemenea, putem trage o linie indirectă până la
clădirea Palatului Cultural. Una din asociațile culturale maghiare, Kolcsey, a
făcut tot posibilul să strângă cât mai multe artefacte ce au ținut de revoluția
de la 1848. În faza inițială acestea au fost expuse într-un spațiu dedicat din
Teatrul de Stat. Însă dorința era pentru o clădire specifică care să găzduiască
relicvele. Astfel, printre diferitele motivații care au dus la construcția
Palatului de pe malul Mureșului, una a fost legată de memoria anului
revoluționar.
În încheiere aș vrea să ieșim din oraș și să ne oprim
în două puncte care au legătură cu acest an istoric. Un drum mai lung ne duce
până la Șiria, la poalele dealurilor. Acest sat este important pentru că pe
data de 13 august în acest loc se întâlnesc generalii armatelor maghiare și
ruse pentru a semna capitularea și a parafa sfârșitul revoluției. Totul s-a întâmplat
în interiorul castelului deținut de către moșierul Bohuș, deschis astăzi ca
muzeu. Unul din generali scrie țarului Nicolae I: Ungaria este la picioarele
maiestății voastre.
Ultima oprire, mai apropiată, este la Macea, într-un
alt castel. Am amintit mai devreme de Emilia Csernovics, soția generalului
Damjanics. Ea era verișoara lui Petru Csernovics, moșierul de la Macea implicat
și în politica locală. După execuția generalilor, ea a pledat la ruda ei pentru
salvarea trupului soțului de la o dezintegrare umilitoare. Astfel, în secret
trupul lui Damjanics și a lui Lahner au fost luate din groapa comună și
aduse la Macea fiind înmormântate în parcul castelului, devenit astăzi Grădină
Botanică.
Trecutul Aradului arată dorința elitei locale de a lua
parte la istoria mare, de a nu fi lăsați deoparte, ci de a se alătura marilor
curente și revendicări naționale și internaționale. El demonstrează și rețeaua
complexă de comunități care și-au găsit locul în interiorul orașului, chiar
dacă în anumite situații acestea s-au aflat în situații de conflict. Lecția
este că dincolo de tensiuni, rămâne loc de înțelegere și colaborare pentru a
duce mai departe interesele comune ale locuitorilor.
Surse:
Arad. Monografia orașului, 1999, editura Nigredo
Arad. Patrimoniul cultural construit, 2008, Brumar
https://www.aradcityguide.ro/_/monument-istoric/casa-cu-lacat/?utm_source=chatgpt.com
https://www.arad.zone/blog-ar/via%C5%A3a-social%C4%83-ar%C4%83dean%C4%83?
https://www.arad.zone/blog-ar/file-din-istoria-palatului-cultural-din-arad-1913-1948
https://ro.wikipedia.org/wiki/Monumentul_celor_13_generali_martiri
https://aradculture.ro/statuia-libertatii-parcul-reconcilierii-romano-maghiare/
https://centrulslavici.uvvg.ro/wp-content/uploads/Macea/mon-macea.pdf
Comentarii
Trimiteți un comentariu