Momentul în care Aradul a devenit oraș mare

 

Nimic nu este mai spectaculos ca acele fotografii puse în opoziție în formatul înainte și după. Atâta vreme cât sunt autentice și nu sunt manipulate, sunt o dovadă clară a unei intenții și dorințe de îmbunătățire. Chiar și în fața unor necunoscuți suntem în stare să apreciem această ambiție de a se schimba în bine.

Pentru ceea ce voiam să prezint nu există fotografii pentru că s-a petrecut cu mult timp în urmă. Nici măcar vreo pictură nu a supraviețuit, nici măcar n-a fost cineva care să se fi gândit că ar fi interesant să imortalizeze un astfel de moment. Dar privind în urmă, cred că este fascinant să stai și să te gândești la o perioadă care schimbă istoria unui loc sau a unui oraș.

Cred că trebuie făcut retrospectiv pentru că prea puțini indivizi sunt în stare să simtă când se schimbă macazul istoriei. Doar cercetătorii, mai târziu, calculând și comparând vor spune până aici a fost așa, de aici încolo este cu totul altceva. Și așa a fost și în cazul Aradului. Vreme de decenii a crescut încet, acumulând diferite privilegii dar a existat un moment sau o perioadă scurtă de timp care a anunțat începutul unei noi ere.

Mai demult vorbisem despre planul lui Suly din 1752 care fotografia un orășel mic, provincial, cu câteva biserici de dimensiuni medii și câteva clădiri publice realizate fără mare măiestrie. Acel nucleu s-a dezvoltat, sub paza atentă a marii cetăți ridicate în căușul Mureșului. S-a ridicat un teatru, o casă cu lacăt, o sinagogă, un spital, o fabrică de spirt și drojdie chiar și o gară. Între aceste realizări trec ani de zile și impresionează prin unicitate și drum închis.

Datorită presiunii elitei locale, a dorinței de a rămâne în contact cu restul Imperiului dar și datorită spiritului antreprenorial, se dorea ca Aradul să fie în vârful clasamentelor și se apropia vertiginos de acest ideal. În statistici nu putea fi ignorat. Și acest efort colectiv a fost răsplătit în anul 1871 prin acordarea rangului de municipiu imperial. Despre ce înseamnă cu adevărat aceasta și cum s-a ajuns până aici, vom vorbi altădată într-un alt articol.

Acest titlu nou deschidea ultimul orizont în fața orașului și a locuitorilor săi. Și au profitat de numele bun care-i însoțea dezvoltându-se atât cât se putea în spațiul pe care l-au primit. Pentru o vreme au putut să devanseze Clujul, Oradea sau Timișoara în domenii ce țineau de tehnologie sau cultură. Dar până să ajungă în acei ani remarcabili și irepetabili, fața Aradului s-a schimbat într-o perioadă scurtă de timp.

Nu știu cât de mult a fost intenția elitei și cât doar momentul oportun pentru investiții, dar chiar înainte de anul în care a fost înmânată demnitatea de municipiu, în oraș s-au construit patru clădiri, rămase până astăzi simboluri ale Aradului impresionând prin frumusețe estetică dar și rol cultural și politic.

Prima clădire era chiar Palatul Prefecturii început în anul 1869 și încheiat chiar în anul ridicării la rangul de municipiu. Este o clădire soră a Palatului Comitatului așezată de cealaltă parte a parcului care este mai greu de observat datorită hotelului și parcării care au consumat fostul spațiu verde.

Tot în acei ani se demarează construcția a trei alte edificii importante pentru viața urbană arădeană. Primul finalizat va fi Colegiul Național Moise Nicoară, început tot în anul 1869 și finalizat în 1873. Pe atunci reprezenta o realizare de pionierat, zona din dreptul străzilor Decebal și Dragalina fiind aproape pustie fără vreo altă clădire proiectată.

Același ultim an al deceniului al șaselea marchează începutul șantierului pentru emblematicul edificiu al Teatrului de Stat ridicat la răscruce de drumuri. Abia în anul 1874 va fi dat în folosință, în publicul prezent la inaugurare fiind nimeni altul decât însăși împăratul Franz Iosef.

Iar pe când se completau ultimele amănunte la Colegiul Național și muncitorii zoreau la Palatul Teatrului, a început ultimul șantier de anvergură din acei ani. În 1872 debutează construcția impunătorului Palat Administrativ pe care-l cunoaștem atât de bine. Este cunoscută povestea simplificării unui proiect mult mai provocator dar care s-a dovedit prea costisitor pentru o administrație locală ce avea atâtea lucrări în desfășurare. Numai în 1877 va fi dat în folosință acest ultim obiectiv completând și elevând trama urbană a Aradului.

Să ne punem în pielea cuiva care a trebuit să plece într-o călătorie undeva prin anul 1868, departe de tot. Iar acea persoană s-a reîntors în Arad abia prin 1876. Probabil ar fi fost impresionat plăcut de ceea ce ar fi văzut într-o simplă promenadă de-a lungul Corso-ului. Trei clădiri superbe realizate în stil neoclasic, dar neconstrânse de acest canon simplu. Și apoi un drum până aproape de mal pentru a-și clăti ochii cu acel palat al învățământului de calitate reprezentat de Colegiul Național. Acel om cu siguranță ar fi fost mândru că era arădean.

Începând cu anii 1880 orașul se va afla pe o pantă ascendentă. Se vor construi alte clădiri, mult mai impunătoare, se vor deschide afaceri înfloritoare și se vor moderniza utilitățile publice aducând Aradul în linie cu cele mai noi cerințe ale civilizației. Și dacă ne-am pune întrebarea când s-a produs această schimbare epocală, ne-am putea aduce aminte de zilele când centrul era prins într-un mare șantier, asemenea unui fluture prins în cochilie, gata să iasă la iveală în toată splendoarea sa.

 

 

Surse:

https://ro.wikipedia.org/wiki/Colegiul_Național_„Moise_Nicoară”_din_Arad

https://ro.wikipedia.org/wiki/Teatrul_Clasic_„Ioan_Slavici”_din_Arad

https://ro.wikipedia.org/wiki/Palatul_Administrativ_din_Arad