Arhitectură inedită în Arad

 Chiar dacă de-a lungul timpului un stil sau altul a ajuns să se impună și să influențeze deciziile altor comanditari, așa cum spun versurile unei melodii, banii vorbesc. Adică, dorința celui care pune banii la bătaie are prioritate absolută. Astfel, mergând pe străzile orașului, găsim clădiri unicat, care par să nu se încadreze într-un stil anume sau să fie proiectate într-un stil care nu a prins. În continuare, să vedem doar câteva clădiri care ne atrag atenția și care sunt mai greu de așezat într-un stil anume.

Prima se găsește pe strada Preparandiei și probabil este cea mai veche din listă. Cu siguranță printre cele mai vechi case de locuit din oraș, pentru că este vorba de un complex. Așa cum nu se prea vede prin Arad, avem două clădiri unite printr-o boltă deasupra intrării. Din păcate asta e singura fotografie făcută de mine în care se vede clar motivul pentru care le includ pe listă.

Cea de-a doua clădire e mult mai cunoscută, pusă în ghiduri turistice încă din 1966, hanul ABC-ul de aur. Strada Tribunul Dobra ascunde multe mistere ale ospitalității arădene încă nedescoperite. Unul din ele este această clădire fascinantă ridicată prin anii 1820 și păstrată în forma inițială, un miracol local. Cine trece pe acolo se poate opri câteva clipe pentru a o admira.

O altă clădire neobișnuită și la fel de misterioasă se găsește pe strada Nicolae Bălcescu. Inclusă în Lista Monumentelor Istorice cu designația Casa gotică este o priveliște neobișnuită. Alte surse o încadrează în stilul neogotic, cel la care ne gândim când auzim de Palatul Culturii din Iași sau Palatul Parlamentului din Budapesta. Se spune că avea o clădire-soră pe altă stradă, dar despre ea poate cu altă ocazie.

Trecând pe strada Episcopiei cu greu îți întorci privirea de la această casă bine păstrată și interesantă. Detalii nu se cunosc, dar mereu m-a dus cu gândul la casele nemțești din zona Sibiului sau Brașovului. Se prea poate să fi fost construită mai degrabă spre sfârșitul secolului al XIX-lea, dar până la proba contrarie rămâne un mister.

Regăsim o priveliște plăcută pe lângă care trecem de fiecare dată când parcurgem Bulevardul Revoluției, sau poate cândva ne-am oprit pentru a servi măcar o cafea. Edificiul neobișnuit, recunoscut sub numele de Ceainăria japoneză este cu adevărat o încântare și o pată de culoare într-un tablou deja plin de creativitate.

O altă clădire în care probabil am intrat, dacă nu am trecut pe lângă ea. Să fi fost Casa Pionierilor sau Palatul Copiilor,totuși la vremea când i s-a pus piatra de temelie a fost proprietatea familiei Andrenyi, cea mai bogată din Arad, firește după familia Neuman. Imaginea de castel din povești îi acordă un loc special în topul reședințelor nobiliare din oraș.

Puțin mai departe o altă clădire de poveste. De mai bine de jumătate de veac i-a fost destinat rolul de școală, dar și aceasta la origine a servit un alt scop. Vechea clădire a Trezoreriei, cu fațada înzorzonată și la fel de ludică poartă emblema rococo-ului readus la viață de un arhitect al cărui nume a rămas în urmă, dar a cărui creație încă încântă privirile trecătorilor.

Ne apropiem de zilele noastre cu o altă construcție publică devenită între timp simbol al orașului. Turnul de apă, dat în folosință în anul 1896, apare în fața turistului curios și nu numai, ca o rămășiță dintr-un castel medieval, intenția inițială a constructorilor. Era o epocă a refolosirii vechilor povești pentru a da un ritm diferit tramei stradale.

Suntem transportați iarăși în centrul orașului pentru o altă clădire renumită. Creație a lui Szantay Lajos, Biserica luterană, sau Roșie, cum îi spune toată lumea, se îmbracă în stil neogotic. Adaugă un tonus teutonic într-un oraș care și așa are o ofertă stilistică atât de variată.

Ultimele două clădiri adâncesc aceste nuanțe. Și acestea încă își păstrează secretele. Prima pare a fi un bloc construit în perioada interbelică, dar interesante sunt acele decorațiuni din dreptul ferestrelor care arată o influență a arhitecturii italiene, ceea ce ne poate duce cu gândul la un locatar căruia îi era dor de patria sa.

Ultimul exemplu este și mai puternic influențat de același stil italienesc. Liniile drepte și absența decorațiilor l-ar plasa undeva prin anii 1930, iar aceleași ferestre de la ultimul etaj care seamănă cu niște ochi, par să fie inspirate din același curent. De apreciat este și grija locatarilor de a reda clădirii o formă cât mai apropiată de cea inițială.

Astfel, am ajuns la capăt. O să fie ciudat, pentru că acesta este primul articol care va apărea cronologic, deși este ultimul scris. Pentru celelalte m-am bazat pe alte surse, aici se simte mai mult părerea mea despre originea acestor clădiri. Aradul încă nu și-a destăinuit toate secretele, iar în timp s-ar putea să coborâm mai adânc în istoria unui oraș atât de bogat în ceea ce privește frumusețea, ingeniozitatea și ambiția de a fi în ritm cu restul lumii.